Se spune ca intregul cartier si-a batut joc de acest motanas urat. Totusi, el le-a daruit ceva mai mult…
Așa este clădită lumea astăzi, există anumite standarde de frumusețe în care, dacă nu te încadrezi, ești marginalizat. Din păcate, societatea modernă a început să semene tot mai mult cu Sparta. Nu ești ideal, ești gras, urât? Nu este locul tău aici: este timpul să pleci.
Umberto Eco, căruia îi atribuim numeroase capodopere literare, printre care și ”Istoria frumuseții” și ”Istoria urâtului”, a declarat într-un interviu: ”Credeți-mă, frumusețea e mult mai plictisitoare decât urâciunea. Nu ați greși dacă ați spune că urâtul e mai frumos decât frumosul”.
Azi am pregătit o mică povestioară care arată că și cele mai urâte ființe, sunt în stare să iubească. Autorul este necunoscut, dar asta nu se răsfrânge asupra învățăturii povestirii.
”… Am crescut într-o casă în care toți știau cât de urât era pisoiașul din curte. Din cauza asta, sărmanul era poreclit Urâtul. Toată viața lui consta într-o luptă zilnică pentru supraviețuire, sperând că Dumnezeu îi va da și… iubire.
O astfel de viață a lăsat și urme pe trupușorul pisoiului: avea doar un ochi, din urechea stângă a rămas doar o cicatrice sângeroasă după câteva bătăi din cartier, iar lăbuța dreaptă din față a crescut strâmb, creând iluzia că pisoiașul vrea s-o ia pe după colț, după ce un băiat răutăcios i-a rupt-o la câteva săptămâni după ce s-a născut. A pierdut demult și coada, după ce odată a fost chinuit de niște golani.
Privindu-l, pare un ghem de zgârieturi și cicatrici, toate încrețite, tot timpul auzind ca un blestem ”Vai, dar ce urât este!”
Cele mai citite articole
Viața lui a fost foarte amară: copiii aruncau în el cu pietre și bețe, îl îmbrânceau cu picioarele, cei mari aruncau sticle după el… Dar Urâtul era răbdător și suporta toate chinurile. Reacțiile lui la răutățile celor din jur erau, pentru cei mai mulți, șocante și neînțelese: când îl stropeau cu apă din furtun, stătea liniștit până călăul nu se plictisea. Când în el se aruncau pietre, se apropia de cel care-l chinuia. Când vedea copiii care îl tachinau, mieuna cu smerenie, parcă cerându-se în brațe.
Dar s-a întâmplat ceva groaznic într-o zi. Aflându-mă lângă fereastră, am auzit lătratul neliniștit al unui câine și comanda batjocoritoare a stăpânului său, iar după asta – un mieunat disperat cu un hârâit răutăcios. Am fugit în curte și m-am repezit spre Urât.
Ceea ce era la pământ, abia avea înfățișarea unui animal: pisicul sângera cumplit și fiecare respirație îi era tot mai grea. Stătea întins pe asfalt, întors și tremurând de frică și de durere. Din ochii lui curgeau lacrimi…
L-am luat atent în mâini și l-am dus acasă. Între timp, Urâtul a început ușor să-mi lingă urechea. L-am strâns la piept și am auzit un mârâit gingaș. Chiar și în asemenea situație, a găsit puterea să ceară un singur lucru – dragoste, afecțiune și grijă! Pisoiașul nu avusese parte, până atunci, de compasiune. Am realizat că țin în brațe cea mai curată și dezinteresată ființă, care a dăruit căldură și iubire tuturor, fără să primească la schimb ceva.
Inima drăgăstoasă a Urâtului a încetat să mai bată înainte de a ajunge în casă… L-am îngropat în curte, unde a suportat atâtea chinuri. M-am gândit cum un pisoiaș m-a învățat tăria și iubirea. Acest motănaș nefericit m-a învățat mai mult decât sute de cărți citite, mii de filme privite, zeci de seminare și lecții. Am învățat ce înseamnă să dai iubire fără să ceri nimic în schimb.
Cineva vrea să aibă succes, altul vrea să devină bogat, cunoscut, talentat… dar eu tind să învăț să iubesc la fel de sincer și până la capăt, ca acel pisic urât…”
Bibliografie:
Comentarii